Despre grupul de suport în procesul de pierdere și doliu

Înainte de a începe a citi acest text este necesar de a fi grijuliu cu sine, pentru că doar tu, cea/cel care citești  știi exact unde doare, unde este acea linie/limită până la care poți suporta.

Acest text a apărut în rezultatul lucrului unui grup pilot de suport psihologic pentru părinții care trăiesc în doliu  după pierderea unui copil din cauza cancerului.

Experiența doliului este diferită în cazul fiecărei persoane și nu există un mod „corect” de a face față durerii.

În grupul de support, activitățile au fost structurate astfel ca să ofere un spațiu sigur și suportiv părinților, spațiu în care participanții să poată vorbi liber despre trăirile lor. Ședințele, desigur, au avut teme diferite, relevante pentru procesul de vindecare a părinților și membrilor familiilor.

Grupul a început prin împărtășirea experienței pierderii în care părinții au relatat povestea tragică: cum s-a întâmplat, emoțiile inițiale resimțite, cuvintele și momentele cele mai grele etc. Aceasta i-a ajutat mult la eliberarea treptată a tensiunii emoționale, facilitând crearea unui loc sigur pentru exprimarea durerii. De-a lungul ședințelor, sentimentul de vinovăție a fost acela de care ne-am atins mult, pentru că părinții reveneau la el întrebându-se iar și iar: ce ar fi putut face diferit?

Explorarea modului în care doliul impactează dinamica familială a fost importantă pentru participanți, pentru că pierderea unui copil a afectat profund relațiile de familie, provocând o gamă largă de reacții emoționale între parteneri și alți membri ai familiei. Participanții au simțit stigmatizarea și judecata socială, adică faptul că societatea/alții (unii colegi de serviciu, vecini, uneori chiar și unele rude, persoane apropiate) nu înțelegeau durerea lor, nu înțelegeau de ce atât de mult durează – toate acestea nu contribuie deloc la reducerea sentimentului de izolare. Din păcate, în societate există o frică față de subiectul morții și al pierderii, iar oamenii preferă fie să nu se afle prin preajmă, fie să rostească niște clișee general acceptate care devalorizează experiența durerii. Este atât de bizar să explici cuiva că chiar dacă doliul este un proces firesc și toți oamenii în viața lor trec prin această durere a pierderii, el, doliul, întotdeauna necesită timp, mult timp. Și la fiecare acest răstimp este diferit. Fiecare are dreptul la acest timp necesar și suficient pentru a trece prin toate fazele procesului de doliu (negare, furie, depresie, negociere, acceptare), chiar dacă unele etape nu neapărat urmează una după alta.

Un alt subiect din cadrul ședințelor se referă la faptul cum diverse tradiții culturale și credințe religioase influențează modul în care părinții își trăiesc doliul. Aceste aspecte au fost repetat discutate în scopul validării modului personal de trăire a doliului.

La una din ședințele finale am vorbit despre stabilitate interioară, menționând modelul BASC Ph, elaborat de Shmuel Ahad, care descrie canalele de resurse pe care le folosim pentru a depăși dificultățile vieții, pentru a construi pod între ce a fost „până” și „după”; pentru a găsi putere în noi înșine și a ieși din acel gol unde ne ține durerea. Conform acestui model, există șase moduri de reacție, șase căi prin care ne conectăm la resursele interne:

Canalul 1. Belief (credință) – este canalul credințelor și convingerilor, care presupune ritualuri religioase, rugăciuni, vizionarea de programe și citirea literaturii despre „viața de apoi” și filosofia vieții.

Canalul 2. Affect (emoție) – este canalul emoțional care include vizionarea de seriale TV, citirea, ascultarea muzicii, exprimarea și discutarea emoțiilor, jocul cu copiii sau animalele.

Canalul 3. Social – canalul de sprijin social, care presupune conversații cu cei dragi și nu numai cu oameni, presupune a fi printre oameni, în mediul celor în care ai încredere.

Canalul 4. Imagination (imaginație) – canalul creativității implică acțiuni prin care se creează ceva; omul alege a meșteri, a țese, a broda, a tricota, a scrie poezii, povești, a desena etc.

Canalul 5. Cognition (cunoaștere) – canalul minții este despre planificare, ținerea unui jurnal, căutarea de informații, organizarea, amenajarea casei, a lucrurilor, gândurilor.

Canalul 6. Physiology (fiziologie) – canalul resurselor fizice: tot ce ține de corp, senzații fizice precum: mișcarea, plimbările, munca fizică în grădină, statul în aer liber, mâncarea, mirosurile, dușul, baia, contactul fizic cu cei dragi – îmbrățișări, menținerea curățeniei în casă, în curte etc.

Desigur, în timpul ședințelor au apărut și unele dificultăți. În mare parte acestea erau provocate de faptul că participanții s-au confruntat cu emoții copleșitoare, cum ar fi tristețea profundă, furia și vinovăția, care au făcut uneori comunicarea dificilă, mai ales întrebarea adresată repetat „ce aș fi putut face diferit?”. La fel s-a observat o variabilitate a nivelului de deschidere, fapt așteptat, pentru că unele persoane au avut nevoie de mai mult timp pentru a începe a vorbi și de aceea au preferat să asculte. Unii participanți evitau în a-și exprima în grup durerea, aceasta fiind fie din cauza stigmatizării sociale, fie a fricii de a-i solicita pe cei din jur, pentru că experiența tragică a pierderii diminuează capacitatea de a avea încredere în alții.

O altă dificultate sesizată în cadrul lucrului cu grupul a fost reactivarea unor momente traumatizante anterioare, dat fiind faptul că grupul era unul deschis și unele persoane care veneau sporadic, din cauza unor circumstanțe de familie, prin istoriile sale „agățau/afectau/tulburau” unele amintiri. Amintiri ale omului drag (copilul) care nu mai e alături, amintiri însoțite de emoții și declanșate de… de orice: un cuvânt, o haină, o fotografie, un loc din casă sau localitate, un obicei, o zi a săptămânii, un miros… și atunci apare un impuls spre… Aici ne confruntăm cu imposibilitatea de a ne realiza acest impuls de a ne întâlni cu persoana respectivă. Această imposibilitate de a ne atinge de el/ea aduce atâta durere și stare acută de singurătate.

Și acest ciclu/cerc e fără de sfârșit. Ce putem face în această situație?

Să recunoaștem acest dor imens, normalizând astfel procesul de amintiri și trăiri – asta e firesc, asta simt toți, chiar dacă unii nu arată, asta e omenește. În cadrul grupului de suport făceam un exercițiu – „ne întâlneam” cu omul drag – vorbeam cu el, povesteam, iar prin inversiune de rol (intrarea în rolul celuilalt), participantul spunea cum crede că ar răspunde acel om drag pentru că el, omul cela tare drag, deja trăiește în interiorul nostru (noi facem asta în fiecare zi – vorbim cu el/ea, îi povestim ce facem, unde mergem etc.)

Ce se întâmplă în acest dialog în interiorul nostru? – sufletul parcă începe să se încălzească, să se elibereze, să își găsească locul – pentru că își permite să trăiască acest dor. Anume asta făceam în cadrul grupului – vorbeam cu el/ea, despre el/ea – vorbeam. Expiram…

Acest exercițiu nu necesita realizarea unor acțiuni terapeutice speciale. Dialogul îi oferă participantului grupului sentimentul că durerea sa poate fi înțeleasă și împărtășită cu alți oameni.

Nu putem să nu menționăm aici și momentul cu care s-au confruntat toți părinții din acest grup și anume dificultatea de a găsi sens, acel sentiment de confuzie și conflict interior trăit, apărut din necesitatea impusă uneori din exterior de adaptare la noua realitate.

Ținând cont de toate aceste aspecte și nevoile individuale ale participanților s-a lucrat mult în diade, schimbând de fiecare dată perechile astfel ca părinții să comunice cu cei pe care îi cunosc bine, apoi cu cineva nou, în final ajungându-se la un spațiu cu adevărat sigur și cald. Astfel, participanții au avut ocazia de a-și exprima sentimentele complexe care le-au trăit. Acest proces i-a ajutat nu doar să exploreze, să proceseze și să elibereze tensiunea emoțională, dar și să aibă o mai bună înțelegere a acestor emoții.

Părinții, oferindu-și sprijin emoțional reciproc, au reușit să construiască legături între ei, un fel de sentiment de comunitate, care reduce mult sentimentul de izolare. Acest sprijin exterior primit în cadrul grupului îi va ajuta să identifice și alte rețele de sprijin printre prieteni, familie sau alte rețele de suport. Participanții au învățat tehnici de coping și modalități de a-și exprima durerea, de a face față suferinței și de a gestiona momentele dificile pe termen lung.

În cadrul ședințelor, părinții, prin toate activitățile realizate și istoriile povestite, au contribuit la onorarea memoriei copiilor, la transformarea durerii în valorizarea amintirilor, prin aceasta manifestând creșterea nivelului de acceptare a pierderii și de reconectare cu viața, realizând că doliul nu înseamnă uitare.

În urma discuțiilor despre doliu și experiențele lor, detabuizând moartea, părinții au manifestat creșterea empatiei și înțelegerea suferinței altora,  „deschizând/crăpând” cochilia în care au venit. O dată cu procesarea emoțiilor, părinții au contribuit la îmbunătățirea stării personale generale de bine, fapt menționat de membrii grupului.

Toate acestea au condus la împletirea pierderii cu dorința de merge încet mai departe și de a redefini unele obiective, pentru că experiența pierderii rămâne cu noi pentru totdeauna și noi învățăm să trăim cu ea, reducându-i intensitatea.

Cu ce au plecat participanții la finele activității grpului? Cu un exercițiu: „Amintiți-vă istorii legate de omul drag care a plecat. Înțelegem că nu întotdeauna totul este doar despre bine, pentru că există situații diferite și asta la fel este important de recunoscut. Dar acum, în acest moment, amintiți-vă ceva amuzant, plăcut. Ce trăiri apar când vă gândiți la asta?”. Nu vă grăbiți. Luați-vă timp. Și încă. Întrebați-vă: „Ce minunat s-a întâmplat datorită acestei persoane? Pentru ce îi sunt recunoscător? Ce am învățat de la această persoană excepțională – copilul meu?”.

În concluzie, credem noi, acest program a oferit părinților un cadru valoros pentru a nu rămâne singuri în durerea lor și de a interacționa cu alții care au trăit experiențe similare. Această conectare a fost esențială în procesul lor de vindecare, iar feedback-ul a fost unul majoritar pozitiv. Desigur, se recomandă continuarea acestor ședințe și explorarea diverselor modalități de sprijin necesar părinților îndoliați.

Aducem sincere mulțumiri tuturor celor care au făcut posibil ca acest grup să se înâmple.

Scris de Viorica Mocanu, psihoperapeut de grup, dr.conf.univ, Lector universitar, Departamentul Psihologie, Facultatea de Psihologie, Științe ale Educației, Sociologie și Asistență Socială, Universitatea de Stat din Moldova