Istoria mea: Cât de departe poate ajunge o mamă?

Într-o cursă contra cronometru, o mamă înspăimântată trece granița pentru a rezolva un mister medical, în timp ce fiul ei bolnav rămâne acasă, în Moldova

Chișinău, Moldova, cu o oră înainte de miezul nopții, Natalia Vîlcu a urcat într-un autobuz și s-a îndreptat spre capitala României. Călătoria nocturnă la București era una pe care o mai făcuse înainte. În această noapte senină de septembrie a anului 2019, autobuzul era plin de studenți care se întorceau la studii. Era și cea de-a 69-a aniversare a mamei sale, care dormea alături, pe banca din autobuz. Natalia era neliniștită și plină de griji. Această călătorie nu oferea motive de sărbătoare.

Se ruga.

Doamne, te rog să faci să fie bine. Aranjează lucrurile așa, încât totul să se termine cu bine.

Natalia strângea în brațe rucsacul negru, având grijă să nu-l lovească sau izbească. Doar ea și mama ei știau ce era înăuntru: o eprubetă învelită în folie de aluminiu, în interiorul căreia se afla o mostră din măduva osoasă a fiului ei de 13 ani, Gheorghe.

Avea la dispoziție 12 ore pentru a ajunge la un laborator din București, înainte ca proba să fie nevalabilă.

Autobuzul se hurduca mergând pe drumurile înguste, de doar două benzi. Trecea prin sate, pe lângă câmpuri de porumb și de soia – singurele culturi ce nu erau încă gata de recoltare. Natalia era îngrijorată de viteza cu care conducea șoferul și se temea că ar putea avea loc vreun accident. Se întâmplau atât de multe prin sate, mai ales noaptea târziu.

Se îngrijora, gândindu-se cât timp va dura trecerea frontierei.

Nu avea timp de pierdut.

Gheorghe fusese diagnosticat cu cancer și s-a tratat, dar dădea semne de recidivă. O primă analiză efectuată în Moldova a arătat că boala revenise. A doua analiză, efectuată după trei zile, arăta că băiatul era perfect sănătos.

Laboratoarele din Moldova folosesc metode vechi de diagnosticare – celulele sunt analizate la microscop cu ochiul uman. Uneori, există erori. Alteori, răspunsul nu este foarte clar. Natalia și soțul ei, Ruslan, doreau o analiză mai sofisticată, una efectuată cu un aparat numit flowcitometru. Dar în Moldova, o țară fără ieșire la mare, situată între România și Ucraina, cu o populație sub trei milioane de locuitori, nu există niciunul. Cel mai apropiat aparat se afla în București, la 430 km distanță. Șapte ore cu autobuzul, în cele mai bune condiții.

Soarele răsărise chiar înainte ca autobuzul să intre în București, cu o jumătate de oră înainte de deschiderea laboratorului.

Au ajuns la timp. Era a treia și ultima călătorie pe care familia ei avea să o facă pentru Gheorghe.

Când ușile s-au deschis, Natalia i-a înmânat eprubeta unei asistente. Rezultatele aveau să vină pe e-mail. Urmau să se întoarcă acasă și să aștepte…

Ceva e în neregulă: Gheorghe nu e în apele lui…

Gheorghe fusese întotdeauna diferit de fratele său geamăn, Andrei. Niciodată nu a fost studios sau răbdător, avea propriul lui fel de a face lucrurile. Era atât de direct, încât nu putea minți, spune mama lui. A fost un artist, un pictor care își avea propriul ritm – un băiat cu multe opinii.

Medicii l-au diagnosticat pe Gheorghe cu o tulburare convulsivă pe când avea 9 ani. Boala era ținută sub control cu ​​medicamente. Dar în martie 2018, Gheorghe era altfel decât de obicei. Nu voia să meargă la școală, să-și facă temele. Refuza să facă orice activitate fizică. Nu dorea nici să coboare din pat.

Gheorghe la un târg școlar.

La început, Natalia credea că Gheorghe este leneș, comparându-l mereu cu geamănul său. Dar apoi îi apăruseră mici vânătăi pe mâini și picioare. Ceva nu era în regulă. Avea nevoie de un doctor.

Au ajuns la urgență, unde s-a constatat că numărul de trombocite în sânge era extrem de scăzut. L-au internat. Dar nimeni nu știa ce era în neregulă.

Primul grup de medici a presupus o problemă la ficat. Altă echipă a sugerat că ar fi gâtul. Putea fi și reumatism, pentru că avea dureri de picioare. Sau inima, probabil.

Natalia s-a gândit că ar putea fi o supradoză de medicamente pentru epilepsie. Dar neurologul a spus că medicamentele nu pot provoca o astfel de boală acută.

Timp de șase zile, Natalia și soțul ei au așteptat răspunsuri. Medicii îi făceau lui Gheorghe transfuzii de sânge, pentru a-l menține în viață. În tot acest timp era singur. În Moldova, odată ce copiii împlinesc vârsta de șase ani, nu li se permite să rămână cu un părinte în spital.

Așa sunt regulile.

Singura posibilitate a Nataliei să-și vadă fiul era atunci când îi aducea medicamentele pentru epilepsie. Îl vedea doar 20 de minute pe zi.

„Este extrem de dureros”, își amintește Natalia. „Și din punct de vedere emoțional – acum înțeleg că l-a rănit emoțional, poate mai mult decât din punct de vedere medical.”

Situația lui Gheorghe se înrăutățea de la o zi la alta. Medicii au decis să ia o probă de măduvă osoasă. Dacă mama dorea să primească rezultatele în aceeași zi, trebuia să ducă singură lamelele de microscop la laborator.

Până la ora 13:00.

Era aproape amiază.

Laboratorul se afla în cealaltă parte a orașului, iar recenta ninsoarea de martie blocase tot traficul.

Natalia a alergat către Institutul Oncologic, o clădire de care și-a ferit privirile toată viața. Întotdeauna îi fusese frică de cancer. Nimeni nu vorbește despre cancer în Moldova. Acest cuvânt este într-atât de tabu, încât oamenii nici nu se gândesc la el, darămite să-l spună. Chiar și cei care au avut această boală nu-l pronunță, de teamă că ar putea să se întoarcă în viața lor.

În nicio secundă din acele șase zile de așteptare Natalia nu s-a gândit la posibilitatea că Gheorghe ar putea avea cancer.

Copiii cu cancer nu puteau fi tratați. Cu siguranță, nu în Moldova. Ei mureau. Și dacă exista vreo șansă, trebuiau să meargă în altă țară pentru tratament. Familia trebuia să-și vândă apartamentul, mașina și să-și folosească toate economiile. Asta credea Natalia, o femeie educată, licențiată în drept, care lucra la Curtea Constituțională a țării.

Medicii știu că Gheorghe are cancer, dar ce tip?

Diagnosticul lui Gheorghe a venit cu două lovituri.

Avea leucemie, iar medicii nu erau siguri ce tip.

Există leucemie acută limfoblastică (LAL) și leucemia acută mieloidă (LAM). Protocoalele de tratament sunt complet diferite.

Medicii aveau tendința să creadă că Gheorghe are LAM – cea cu rata de supraviețuire mai mică. Era cea mai rezonabilă ipoteză în baza rezultatelor oferite de echipamentul disponibil în spital.

Dar cum să fie siguri? Ce se poate întâmpla dacă medicii vor începe tratamentul greșit?

Tratamentul copiilor bolnavi de cancer în Moldova este gratuit și se încadrează în sistemul de asigurare medicală, dar medicii nu întotdeauna au acces la anumite tipuri de medicamente sau analize sofisticate, care sunt disponibile în alte țări.

Gheorghe (dreapta) și fratele său, Andrei (stânga) înainte de etapa finală a tratamentului.

Statul nu-și poate permite.

Părinții pot aduce medicamente în care au încredere, din alte țări. Sau să-și ducă micuții, sau probele de laborator, pentru analize. Dar trebuie să își asume cheltuielile.

Medicii le-au spus că în România este disponibil un aparat, care le putea oferi o imagine mai exactă. Însă trebuiau să ducă singuri proba acolo. Și trebuiau să achite pentru asta.

La ora 21:00, pe 1 aprilie, Ruslan, tatăl lui Gheorghe, aștepta la ușa spitalului eprubeta cu măduva osoasă a fiului său. A condus toată noaptea și a dormit în mașină până la deschiderea laboratorului din București. Era prima din cele trei călătorii în România pe care familia lui urma să le facă pentru Gheorghe.

Gheorghe și sora lui, Ana, la ziua ei de naștere, în plină etapă finală a tratamentului.

A plâns la telefon în timp ce vorbea cu soția sa.

„Natalia, știi, doctorul a spus că analiza va fi gata în 10 zile. Nu știu ce să fac”.

Natalia i-a răspuns: „Ce vrei să fac? Tu ești acolo. Du-te și găsește doctorul. Roagă-l să facă analiza cât mai repede posibil”.

Starea lui Gheorghe nu dădea semne de îmbunătățire. Cel puțin acum, Natalia putea sta cu fiul ei. Diagnosticul oncologic era singura excepție de la regula vârstei.

Dar fără rezultatele analizei, medicii din Moldova nu puteau începe tratamentul. Ce protocol să urmeze? Cel pentru LAL sau cel pentru LAM?

Viața lui Gheorghe atârna de o balanță.

„Cadoul de la Dumnezeu de ziua lui”

Unicul lucru care îl preocupa pe Gheorghe era să iasă din spital, pentru a-și sărbători cea de-a 12-a aniversare.

„Dă-mi 10 pastile și mă duc acasă”, spunea el.

Dar Gheorghe avea nevoie de mult mai mult, nu doar de pastile. Avea cancer.

Gheorghe își serbează ziua de naștere în spital.

Natalia nu i-a explicat diagnosticul. Denumirea bolii nu conta. Gheorghe oricum n-ar fi înțeles. A fost distrus când medicii i-au spus că tratamentul avea să dureze luni de zile. Nu se putea duce acasă. Și nimeni nu putea să-l  viziteze în salonul de spital.

Îngrijorarea Nataliei se întețea. Își verifica e-mail-ul încontinuu, așteptând rezultatele analizei măduvei osoase din România.

Era LAL sau LAM?

Medicii aveau nevoie de răspuns pentru a începe tratamentul.

Într-un final, a doua zi după ziua lui Gheorghe, au sosit rezultatele. Era prima veste bună pe care o primeau.

Da, Gheorghe avea leucemie. Dar era LAL, până la urmă. Nu LAM, așa cum bănuiseră medicii din Moldova. Avea boala cu șanse mai mari de supraviețuire.

Medicii puteau începe tratamentul.

„Am spus că a fost ca un cadou de la Dumnezeu de ziua lui”, își amintește Natalia.

Însă lunile următoare s-au dovedit a fi un adevărat test de rezistență.

Patru pacienți și patru părinți stăteau într-un salon din secția de oncologie. Natalia fie dormea în patul lui Gheorghe, fie pe podea. Întotdeauna existau plânsete sau vaiete. Cineva dorea să asculte muzică. Altcineva dorea să doarmă.

Gheorghe era impulsiv și încăpățânat. Ura regulile din spital. Se simțea rău de la chimioterapie. Vomita, avea  diaree și îi cădea părul. Îi era dor de casă.

Dar tratamentul funcționa. Ucidea cancerul.

Gheorghe a reușit să ajungă la cea de-a doua etapă de tratament. Și apoi la a treia.

În tot acest timp, Natalia era neliniștită. A avut parte de prea puțin sprijin și adesea nu primea suficiente informații de la medici. Vorbeau strict despre tratament, nimic altceva. Nu pentru că nu voiau, ci pentru că nu aveau timp.

Nu i-au oferit recomandări la psiholog și nici nu i-au explicat efectele secundare ale medicamentelor. Uneori menționau tratamente ce nu erau disponibile în Moldova.

Natalia s-a trezit căutând singură răspunsuri la întrebările pe care și le punea. „Ce este asta? Unde pot găsi mai multe informații despre asta? Dacă copilul meu se simte așa, este în regulă? Sau nu este în regulă?”…

A fost suficient de abilă încât a putut găsi informațiile necesare, și s-a unit cu alte mame pentru a pune presiune pe spital.

Dar administrația nu oferea răspunsuri clare, menționând doar eforturile pe care le depune pentru a implementa investigațiile ce nu erau disponibile în Moldova.

„Îi întrebam de ce nu avem acest echipament?”, spune ea. „Sau de ce nu putem face această analiză în Moldova?”

„De ce spitalul nu poate cumpăra aceste medicamente (de calitate)? De ce fiecare părinte trebuie să le cumpere din banii proprii și să le aducă la spital?”

În decembrie 2018, Natalia s-a alăturat altor două mame care conduceau o asociație de voluntari numită „Viața fără leucemie”. În aceeași perioadă, grupul a făcut legătură cu ALSAC, organizația de strângere de fonduri și de conștientizare pentru Spitalul de Cercetare pentru Copii St. Jude din Statele Unite. Aveau un program numit „Alianța Globală”, care face legătura între spitalele și clinicile din întreaga lume și experții de la St. Jude. ALSAC reunește și fundații din alte țări, care sprijină acele spitale, pentru a învăța despre strângerea de fonduri de la cea mai mare organizație de caritate din lume — o organizație care s-a confruntat cu aceleași provocări încă de când și-a început activitatea în SUA, în urmă cu 60 de ani.

Natalia a fost numită președinta Asociației „Viața fără leucemie” în ianuarie 2019, în aceeași lună în care fiul ei Gheorghe a fost externat din spital.

Noul an părea extrem de promițător.

„Eram atât de naivă”, își amintește ea. „Credeam că până la sfârșitul anului voi schimba totul”…

Gheorghe.

Luna următoare, într-o noapte rece de februarie, Natalia a urcat într-un autobuz la Gara Centrală din Chișinău. Era rândul ei să călătorească. Singură. În rucsacul avea două fiole cu mostre de măduvă osoasă învelite în folie de aluminiu. Una era a fiului ei. Cealaltă era a prietenei sale, pe care o cunoscuse în spital.

Amândoi terminaseră tratamentul. Gheorghe – în urmă cu o lună. Prietena lui – în urmă cu doi ani. Ambele mame voiau să se asigure că boala a dispărut, a fost ștearsă din corpurile copiilor lor.

Natalia și-a înfășurat strâns haina și eșarfa. Nu prea era căldură în autobuzul ce mergea spre București șapte ore, și mai avea să facă și cale întoarsă spre casă.

În câteva zile, au ajuns rezultatele: Gheorghe și prietena lui nu mai aveau cancer. Natalia era încântată, dar cumva nu era ușurată. Suferința pe care urma să o trăiască era inimaginabilă.

„Acele zile mi le amintesc cu greu”

În august 2019, analizele de sânge ale lui Gheorghe nu arătau bine, așa că medicii au decis să-i verifice din nou măduva osoasă. La acea vreme, Natalia credea că o recidivă ar fi însemnat sfârșitul lumii.

Frica pe care o avusese atunci când a aflat diagnosticul inițial al lui Gheorghe s-a adeverit: rezultatele analizei au arătat semne că leucemia, de fapt, revenise. Se întâmpla într-o zi de vineri.

Dar medicii nu erau convinși că testul fusese corect. Așa că, au mai făcut unul, luni.

Weekend-ul părea interminabil. Și Natalia tremura în acea dimineață de luni, în timp ce conducea spre spital. Dar când ușile s-au deschis, inima i-a fost copleșită de ușurare după ce a văzut expresia feței medicului. Cifrele erau bune. Gheorghe avea să fie bine.

Gheorghe.

Natalia suspină. I-a sunat pe toți cei care le cunoșteau suferința din acele zile de incertitudine insuportabilă. Familia a planificat o vacanță de trei zile la munte, în Ucraina, pentru a sărbători.

Dar ceva o măcina pe Natalia. Nu putea să accepte că ar fi fost o greșeală. Dacă primul test era corect în tot acest timp? Trebuia să se asigure și exista doar un singur mod de a afla adevărul.

Trebuia să se întoarcă în România, de data aceasta cu mama ei alături, în călătoria lungă cu autobuzul.

„Mereu credem că mai rău nu poate fi”, a spus Natalia. „Dar în cazul nostru, acele zile de la sfârșitul lunii septembrie – acestea sunt zilele pe care mi le amintesc cu greu. Nu vreau să mi le amintesc”…

Ceea ce Natalia nu i-a spus lui Gheorghe era că această a treia călătorie la București era una în care avea să elucideze adevărul nu doar despre diagnosticul lui, ci și al ei.

După ce Natalia a lăsat eprubeta cu măduva osoasă a lui Gheorghe pentru analiză, s-a întâlnit cu un medic la o altă clinică din oraș, care i-a dat vestea neașteptată. Natalia avea cancer la sân, care se răspândise la ganglionii limfatici.

Stând pe bancă în parcul din preajma spitalului, ea își destăinuia grijile către mama ei. Ana, fiica cea mai mare, avea să fie bine. Andrei, la fel. Dar cine avea să aibă grijă de Gheorghe, dacă ei i se fi întâmplă ceva? Tratamentul, programările la medic…

Natalia nu se putea împăca cu ideea.

Trebuia să se întoarcă acasă, la fiul ei.

O ultimă călătorie: în Moldova nu există tratament pentru Gheorghe

Au trecut șase zile de când Natalia și mama ei călătoriseră pentru ultima dată în România. Iar rezultatele analizei așa și nu veneau. Starea lui Gheorghe se agrava de la o oră la alta. Natalia nu învinovățea pe nimeni. Alte țări au propriul protocol, propriile reguli.

Gheorghe Vîlcu era doar un alt nume în lista de așteptare.

Dar medicii din Moldova nu au vrut să mai aștepte. Au decis să ia o altă probă de măduvă osoasă. De data aceasta, exista un indiciu clar de recidivă. Gheorghe avea nevoie de transplant de măduvă osoasă. Iar acest lucru în Moldova nu era posibil.

În Moldova, ca și în alte țări post-sovietice, fiecare e responsabil pentru propria viață. Dacă Natalia dorea ceva mai bun decât ceea ce oferea statul, știa că va trebui să se descurce de una singură. Și-a abandonat munca la „Viața fără leucemie”, pentru a-și salva fiul. Le-a cerut colegilor să facă tot posibilul pentru a menține totul pe linia de plutire.

Natalia și soțul ei au decis să încerce să-l ducă pe Gheorghe în Italia. Era singura lui șansă de a supraviețui. S-au rugat ca starea lui să se îmbunătățească, suficient pentru a putea zbura.

Odată ce a fost stabilită plecarea lui Gheorghe, Natalia urma să se gândească la propriul ei tratament. Medicii i-au spus că nici ea nu avea timp de pierdut.

Natalia nu-și amintește să fi avut timp să mănânce sau să bea. Era mereu la telefon. A trebuit să cumpere bilete de avion, să pregătească actele de călătorie ale lui Gheorghe, să găsească pe cineva care să aibă grijă de ceilalți copii ai ei. Credea că în acele zile trăia cele mai dificile momente din viața ei.

Dar zilele grele abia urmau să vină.

După cinci zile, Natalia pregătise totul. Pe 22 septembrie, la ora 7 dimineața Gheorghe și familia lui s-au îmbarcat în avion, iar la ora 11 deja se afla în salonul de la urgență a unui spital din Torino.

Toate organele sale erau mărite: ficatul, rinichii, chiar și inima. Nu a urinat timp de 26 de ore. Pentru că reținea atât de mult lichid, Gheorghe, un băiat de 13 ani, a ajuns să cântărească 80 de kilograme.

După 10 zile de tratament intensiv, medicii l-au stabilizat, iar la data de 5 octombrie, Gheorghe era suficient de puternic pentru a începe din nou chimioterapia. Medicii erau optimişti și planificau deja efectuarea transplantului de măduvă osoasă. Sora lui, Ana, avea să-i fie donatoare.

În a treia zi de chimioterapie, Gheorghe a început să tușească. Testele au arătat că avea o infecție fungică la plămâni. Dar medicii îl tratau și la fiecare 10 zile făceau o nouă tomografie. Starea lui era stabilă.

Gheorghe a pictat tablouri pentru a le face cadou medicilor și asistentelor săi.

Gheorghe nu s-a schimbat mult, era la fel de mofturos. Odată, nu lăsase o asistentă să-i facă o injecție pentru că nu-i plăceau dinții ei. Petrecea timpul pictând, în special peisaje din natură, pe care le oferea asistentelor și medicilor pe care îi plăcea. Amestecase nuanțe de albastru și violet pe un fundal negru ca noaptea, cu pete albe de stele sclipitoare – Cosmosul. Acest tablou mama lui l-a păstrat.

După ce starea lui Gheorghe s-a stabilizat, Natalia își putea îndrepta atenția asupra propriului tratament. Avea să facă drumul dus-întors până în România cu autobuzul, apoi cu avionul – timp de 48 de ore, înainte ca efectele secundare ale chimioterapiei să se agraveze.

Experiența comună i-a apropiat pe ea și pe fiul ei: chelia, durerile de stomac și diareea. Dar Gheorghe tot nu putea minți: mama arăta mult mai bine cu eșarfa pe cap decât fără.

Se părea că Natalia își îndepărtase fiul de orice pericol. Dar speranța a durat până pe 20 noiembrie.

„O să zbor în Cosmos”…

Ultima tomografie a lui Gheorghe a arătat că infecția fungică se răspândise, iar cancerul revenea. Corpul lui nu mai putea rezista. Medicii aveau să țină durerea sub control.

Natalia și-a sunat mama. A vrut ca toată familia să vină la ei de Crăciun. Să petreacă timpul cu Gheorghe. Creștinii ortodocși sărbătoresc Crăciunul pe 7 ianuarie. Dar, când erau în Italia, ei sărbătoreau odată cu italienii – în jurul datei de 25 decembrie.

Gheorghe în spital.

Cu toții se aflau într-un salon cu două camere, în secția paliativă a spitalului pentru copii din Torino. Gheorghe povestea și se juca cu filtrele de pe noul său telefon. A vorbit despre cadourile ce le primise de la fotbaliștii italieni, care l-au vizitat în spital cu câteva zile înainte. S-a jucat cu fratele său. A spus povești. Îi era greu să meargă și să respire.

Pentru Natalia era de neconceput că, odată ieșită din cameră, la întoarcere ar fi putut să-și găsească fiul care să nu-i mai zâmbească.

Sâmbătă seara, pe 21 decembrie, Gheorghe a făcut baie și a îmbrăcat pijamale noi – cadou de Crăciun de la bunica. S-a așezat pe pat, cu picioarele încrucișate, ca un sultan.

Pentru moment, Gheorghe și Natalia erau singuri. Cuvintele lui au răsunat, pe neașteptate, ca o mărturisire.

„Știi, mama, mă iubești atât de mult și eu te iubesc atât de mult”, i-a spus el. „Pentru mine, vom fi întotdeauna numărul unu”.

Natalia protestă. În viața lui erau atât de mulți oameni pe care să-i iubească: tata, bunica, Ana, chiar și geamănul lui, Andrei. Dar Gheorghe a insistat. Ea îi dăduse tot ce își dorea în viața asta. „Am primit tot ce mi-am dorit și acum, probabil, voi zbura în Cosmos”, a spus el.

Natalia era neîncrezătoare. Ea avea să-și termine tratamentul. Gheorghe avea să-l termine pe al lui. Aveau să se întoarcă acasă sănătoși.

„Nu”, spuse el. „O să zbor în Cosmos!”…

Apoi Gheorghe începuse să cânte refrenul piesei „We are the Champions” de la Queen – trupa preferată a surorii sale. Era în egală măsură cântăreț și cititor. Adică — niciuna.

Dar era calm, liniștit. S-a întins pe pat. A fost ultima lor conversație.

În mijlocul nopții, a avut o criză respiratorie. Medicii i-au mărit dozele de sedative și analgezice. Nu i-a fost frică și nici nu suferea. Pe 22 decembrie a dormit toată ziua.

Pe 23 decembrie, la ora 9 dimineața, inima lui Gheorghe a încetat să mai bată.

Jurământul unei mame: Natalia își va dedica viața, „atât cât va dura”, altor copii din Moldova care suferă de cancer

Ultima dorință a Nataliei a fost să-l aducă pe Gheorghe acasă, înainte de începerea noului an. Au reușit. La ora zece seara, pe 31 decembrie.

Natalia și Gheorghe.

Natalia nu a vrut să-l înmormânteze pe Gheorghe la Chișinău, la cimitirul Sf. Lazăr, unul dintre cele mai mari din Europa de Est. Locul lui de veci s-ar fi pierdut într-o mare de sute de mii de morminte. Așa că, pe 2 ianuarie, familia a ținut funeraliile și l-a înmormântat pe Gheorghe în cimitirul din Edineț, la aproape trei ore de Chișinău, orașul în care trăiesc părinții Nataliei. Vecinii, rudele și prietenii au umplut strada, pentru a le deplânge suferința.

În zilele ce au urmat, Natalia a fost cuprinsă de durere, încercând să găsească răspuns la o singură întrebare: „Unde am greșit?”…

A plecat înapoi în România, în ziua de Crăciun pe stil vechi, pentru chimioterapie.

Era epuizată și le-a spus colegilor de la „Viața fără leucemie” că nu mai poate continua. Renunța la misiunea pentru care luptase atât de mult.

Natalia a fost surprinsă de reacția lor. Erau pregătiți să o urmeze, au spus ei, dar nu să conducă. Voluntarii, precum Irina Rotari, veneau în ajutor cu mult drag. Dar Natalia era sufletul Asociației. Era o forță, care pur și simplu mergea înainte, chiar și atunci când oamenii îi spuneau să nu.

„Ea spunea: „Ok, vom încerca. Putem rezolva. Vom rezolva. O vom face. Ne vom gândi cum”, spune Irina. „Dar niciodată nu spunea ”nu”!”

Fără ea, „Viața fără leucemie” s-ar fi destrămat.

Plus la toate, Natalia nu era sigură de propria ei soartă. Se simțea într-atât de rău din cauza chimioterapiei, încât nu reușea să ajungă la masă, să ia micul dejun. Voia să petreacă tot timpul pe care îl avea cu familia ei.

Amintirile erau prea dureroase pentru ca să continue să le retrăiască singură în patul ei. Cu greu putea suporta gândul că tot ceea la ce muncise s-ar fi pierdut. Deci, a făcut un jurământ:

„Îmi voi dedica restul vieții, atât cât va dura – un an, 10 ani, 40 de ani, nu știu cât. Dar voi încerca să continui ceea ce am început. Și să fac ca această Asociație să aibă o voce răsunătoare în schimbarea lucrurilor”.

Voia o echipă, un plan strategic. Aveau nevoie de o campanie care să îndemne spitalul să procure echipamente mai bune, să renoveze secția de pediatrie și să încurajeze o comunicare mai bună din partea medicilor. Voiau să lucreze cot la cot, nu să fie adversari.

Natalia s-a implicat mai mult cu ASLAC în Statele Unite. Nu a ratat niciodată vreun apel lunar, vreo sesiune de instruire, vreun webinar, chiar și atunci cînd era în tratamente împotriva cancerului în România.

I se părea că respiră un aer nou, ca și cum ar visa cu ochii deschiși.

Natalia așa și nu era remunerată în funcția de președintă a Asociației, dar a angajat-o pe Irina Bordeianu, o altă mamă, a unei fetițe care a depășit cancerul, care lucra pentru o agenție internațională de publicitate în Moldova.

Irina a creat brand-ul, a contactat mass-media și, anul acesta, a lansat o campanie numită „Vreau să mă tratez acasă în Moldova”. Manifestul Asociației a evidențiat una dintre cele mai apăsătoare probleme pentru pacienții-copii cu cancer din țară: accesul limitat la diagnosticarea precoce.

Deci, „Viața fără leucemie” și-a setat-o drept prioritate. Organizația a început să colecteze bani pe cont propriu, pentru a cumpăra un flowcitometru – aparatul pentru care familia lui Gheorghe a mers de atâtea ori în România.

Au strâns 70 000 de lei, dar era nevoie de tocmai 2,6 milioane de lei, pentru a cumpăra unul, circa 148 000 de dolari americani.

Natalia și Irina au participat la emisiuni televizate, au acordat interviuri reporterilor de ziare. „Viața fără leucemie” a început să atragă atenția presei.

Familia lui Gheorghe plantează un copac în memoria lui.

Apoi, în august, Natalia a primit un telefon neașteptat. S-a decis alocarea mijloacelor necesare către Institutul Oncologic din Chișinău pentru a procura acel aparat. Nataliei nu-i venea să creadă. Dar pe site-ul guvernamental de achiziții, a văzut tenderul: numărul achiziției 21042696. Al treilea lot de pe listă era flowcitometrul.

Natalia Vîlcu nu și-a pierdut niciodată vocea, nici măcar după ce și-a pierdut fiul.

Și acum, datorită ei, acele mame și tați care plecau cu autobuzul în România, cu eprubete înfășurate în folie de aluminiu, pentru a face analiza măduvei osoase a copiilor lor, nu vor mai fi nevoiți să facă acel drum.

Și asta pentru că, începând cu anul viitor, la Chișinău, va fi un flowcitometru. Anul viitor, copiii lor vor putea fi diagnosticați și tratați acasă.

Acasă, în Moldova.

Original